Cariera – între succes, prejudecăţi şi viaţă de familie

"În spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică". Iată că şi studiile vin în sprijinul acestei afirmații. O cercetare realizată de Universitatea Washington arată că, atunci când vine vorba despre succesul în carieră, nu contează doar personalitatea angajatului, ci şi a soției acestuia. 

În cadrul studiului, au fost chestionate 4.544 persoane căsătorite, dintre care 75% erau cupluri cu două venituri, ambii soţi având  serviciu. Voluntarii au completat un chestionar care le-a măsurat 5 trăsături de personalitate: cât de extrovertiți sunt, cât de agreabili, conştiincioşi, deschişi sau anxioşi. 

Apoi, timp de 5 ani, participanţii şi-au dezvăluit traseul profesional şi au spus de ce creşteri salariale sau promovări au avut parte. Totodată, fiecare a oferit detalii despre relaţia cu partenera. Bărbaţii cu soţii mai conştiincioase au fost promovaţi mai des şi au avut salarii mai mari, a demonstrat studiul. Asta deoarece astfel de femei ştiu să planifice mai bine lucrurile şi situațiile şi preiau cea mai mare parte din treburile casnice, astfel încât domnii să se poată dedica mai mult slujbei. Iar acest trend este şi mai puternic în cazul familiilor cu un singur venit, unde soția este trup şi suflet alături de partener, pentru a-i facilita drumul către succes. 

Pe de altă parte, în ceea ce le priveşte pe doamne, un studiu realizat la Harvard Business School arată că nu copiii sunt cei care le îngreunează traseul profesional, ci soțul! Aşteptările unui cuplu, referitoare la cum îşi împart atribuțiile familiale, casnice şi de creştere a copiilor, concomitent cu nivelul de implicare în carieră sunt cele mai mari obstacole în succesul în carieră pentru femei. 

Nici în cazul femeilor, nici în al bărbaților, prejudecățile nu ajută atunci când vine vorba de locul de muncă. Şi, chiar dacă încercăm să renunțăm la streotipuri, cercetările arată că aspectul fizic influențează cariera. Mai exact, înălțimea şi greutatea îți pot influența salariul. Cercetătorii de la Universitatea Exeter, din Marea Britanie, au arătat că înălțimea este şi un atu economic pentru un bărbat. De exemplu, un bărbat mai înalt cu 2,5 centimetri față de colegii săi va avea un venit anual cu aproape 2.000 de euro mai mare. "La aceeaşi diplomă obţinută, bărbaţii mai înalţi au o carieră profesională mai bună fiindcă li se încredinţează mai multă responsabilitate şi poziţii mai ridicate în ierarhie", notează cercetătorul francez Nicolas Herpin. 

În cazul femeilor, kilogramele în plus reprezintă un... minus, la job. În Anglia, o femeie care cântărește mai mult decât colega ei, de aceeași înălțime și vârstă, va pierde aproape 4.000 de euro din venitul său anual. 

Şi instituţia independentă din Franţa ''Apărătorul Drepturilor'' a publicat un barometru care arată că aspectul fizic constituie unul dintre principalele criterii de discriminare la angajare. "Statistic vorbind, este o realitate", afirmă sociologul Jean-Francois Amadieu, director al Observatorului pentru Discriminări din Franţa. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: scientificamerican.com 

Canal3.md

Agerpres.ro

metronews.fr

Glasul... vocii

Sigur v-ați întrebat măcar o dată de ce propria voce sună diferit atunci când o ascultăm în cadrul unei înregistrări. 

Ei bine, noi ne auzim vocea în două moduri: extern şi intern. În primul caz, ascultăm sunetul pe care îl aud şi ceilalţi, în timp ce, în a doua situaţie, auzim sunetul care vine din vibraţiile corzilor noastre vocale şi care circulă intern. Vibraţiile respective rezonează în contact cu cutia craniană şi de aceea se schimbă percepţia asupra propriei voci. 

Producerea vocii este un fenomen înnăscut foarte complex, dar se poate referi şi la o tehnică dobândită. Vocea unui om se produce în primul rând prin vibraţia celor două corzi vocale din laringe, care poate fi influenţată în mod complex prin activarea muşchilor şi ţesuturilor din apropiere. Tonul de bază în cazul bărbaţilor este în jur de 125 Hz, iar la femei în jur de 250 Hz (mai înalt). La copiii mici este aproximativ de 440 Hz. 

Când vine vorba de nivelul de... atractivitate din voce, cercetătorii vin cu concluzii interesante. Un studiu realizat de oamenii de ştiință din Marea Britanie arată că femeile preferă vocile profunde le bărbaților, iar domnii sunt atraşi de femeile cu glas mai delicat, considerate mai seducătoare. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: medicaldaily.com

Sprâncenele – istorie, modă, personalitate

Cu siguranţă veţi ridica din sprâncene, deoarece există lucruri pe care nu le ştiaţi despre ele!

Părul sprâncenelor, la fel ca şi al genelor, are o viaţă de 3-4 luni. Iar o singură sprânceană are aproximativ 250 de fire de păr. Pare simplu până aici. Dar ştiaţi că cea mai veche pensetă are 5.000 ani şi a fost găsită într-un mormânt?!?

În secolul al 16-lea î.Hr., femeile egiptene au început să-şi radă sprâncenele şi să contureze sprâncene false. În Egiptul antic, oamenii aveau chiar un obicei bizar. Întreaga familie trebuia să-şi penseze sprâncenele atunci când murea o pisică, ce era învelită apoi într-o rochie pestriţă şi înmormântată într-un cimitir special.

În 1770, în Franța au ieşit la modă sprancenele false din păr... de şoareci!

În 1950, Audrey Hepburn a declarat: "îmi voi lua inima-n dinţi şi o să recunosc în faţa tuturor femeilor care visează să aibă sprâncene ca şi ale mele că eu niciodată nu le-am pensat".

Iar curiozităţile nu se opresc aici. Timp de 3.000 de ore, un inginer francez a studiat portretul Mona Lisei cu un scanner digital şi a ajuns la concluzia că aceasta avea totuşi sprâncene.

Până de curând, în Japonia, multe femei îşi pensau complet sprâncenele şi le înlocuiau cu altele, desenate în partea mediană a frunţii (parte care este cea mai puţin mobilă), ca să nu-şi trădeze emoţiile.

Pe de altă parte, un studiu realizat de MIT arată faptul că oamenii sunt mai greu de recunoscut dacă nu au sprâncene. Şi asta deoarece au un rol extrem de important în comunicare.  Se mişcă în funcţie de tonul vocii, atunci când eşti surprins sau când vrei să punctezi ceva. Şi dezvăluie şi trăsături de personalitate. Ce spun însă sprâncenele despre felul de a fi al unei persoane puteţi descoperi la cursul Face Keys.

Articol de Alma B

Face Keys România

Tu ştii când minte copilul tău?

Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de 3 ani. Deci, nimeni nu poate spune că nu a mințit niciodată sau că nu a... cosmetizat realitatea - fie din dorința de a proteja pe cineva, fie pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută, sau pentru a necăji pe cineva. Şi, poate că nu reuşim, de cele mai multe ori, să ne dăm seama când suntem păcăliți de o persoană care nu ne este foarte apropiată, dar, când este vorba chiar de membrii familiei, oare lucrurile stau la fel? 

Ei bine, cercetătorii de la Universitatea Brock şi de la Universitatea Toronto din Canada au realizat recent două experimente şi vin cu nişte concluzii care vor pune, cu siguranță, pe gânduri, mulți părinți - doar în 50 la sută din timp, copiii spun adevărul. 

La studiu au participat 152 de adulți. Într-unul dintre experimente, 72 dintre ei au fost rugați de oamenii de ştiință să urmărească mai multe filmulețe cu copii străini, dar de aceeaşi vârstă cu ai lor, adică între 8 şi 16 ani. În videoclip apăreau adolescenți care erau întrebați dacă au copiat la un test pe care tocmai îl susținuseră. Niciunul nu a recunoscut că a trişat, dar numai unii au spus de fapt adevărul. După vizionare, părinților li s-a cerut să evalueze onestitatea fiecărui copil, pe o scară de la 1 la 100. 

În paralel, într-un alt experiment, ceilalți 80 de părinți au văzut filme cu propriii copii, într-un scenariu identic. 

Rezultatele au arătat că părinţii din ambele experimente au ghicit corect că numai în jumătate din timp copiii sunt sinceri. În vreme ce părinţii erau siguri între 70 şi 76 % că au avut dreptate.

""Indivizii aflați într-o relaţie strânsă tind să deţină o imagine reciproc pozitivă, rezultând dintr-o prejudecată că persoana este onestă”, precizează cercetătorii care s-au ocupat de acest studiu. "Această prezumţie de onestitate reduce suspiciunea unei persoane şi motivaţia de a detecta minciunile", au adăugat ei. 

Există însă şi un aspect care poate face ca orgoliul "confraților lui Pinocchio" să crească. 

Psihologul american Scott Barry Kaufman, de la New York University, susţine că rezultatele mai multor studii sugerează că persoanele care se pricep la inventarea minciunilor fac parte din acel grup de oameni capabili să gândească profund şi bine, să vină rapid cu rezolvări la probleme şi să fie spontani şi creativi. 

Un alt studiu, realizat Angela Evans, de la Universitatea  Brock, şi Kang Lee, de la Universitatea Toronto, a indicat acelaşi lucru: copiii care spun devreme minciuni au capacităţi cognitive mai avansate. Procesele cerebrale implicate în minţit sunt un indicator care arată inteligenţa copilului, întrucât acesta va începe să mintă atunci când va simţi că poate să susţină propria variantă. 

În „The Folly of Fools: The Logic of Deceit and Self-Deception in Human Life”, Robert Trivers explică faptul că, atunci când suntem stresaţi, avem obiceiul de a clipi mai des. Cu toate acestea, atunci când, de exemplu, rezolvăm probleme de fizică, avem tendinţa de a clipi mai rar. Studii recente realizate asupra minciunii sugerează că şi atunci când minţim clipim mai des, ceea ce este şi firesc având în vedere că şi minciuna necesită un proces complex. 

Totuşi, "nu există minciună necesară. Omul, având în permanență nevoi, ar trebui să mintă tot timpul" (Konrad Adenauer).  

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa:  dailymail.co.uk

Bbc 

Câţi ani ai? Câţi îmi dai?

Unii chiar nu îşi arată vârsta! Este o bucurie şi totodată o mândrie atunci când pari mai tânăr, dar... când ţi se dau mai mulţi ani, dispare încântarea.

Un studiu - realizat de o echipă de specialişti de la Facultatea de Medicină a Universităţii Erasmus din Rotterdam şi publicat la sfârşitul lunii aprilie - arată că a fost descoperită o genă care explică parţial de ce unele persoane par mai bătrâne decât sunt în realitate.

Aşadar, pentru percepţia asupra vârstei au fost examinate feţele a 2.700 de olandezi şi ridurile acestora, dar a fost studiat cu atenţie şi genomul.

Gena - botezată ''MC1R'' - conduce la o culoare roşie a părului şi la un ten deschis, după cum se ştie deja. Dar, uneori, din cauza unei variaţii a acesteia, persoana purtătoare poate părea, în medie, cu doi ani mai bătrână decât indivizii care nu au gena respectivă. În plus, experţii olandezi au observat că legătura dintre varianta genetică şi vârsta percepută nu este influenţată de sex, ten sau degradarea pielii din cauza expunerii la soare.

Cercetări anterioare au scos la iveală că percepţia asupra vârstei este influenţată de o combinaţie de factori genetici şi de mediu. Totodată, vârsta pe care pare să o aibă o persoană în funcţie de aspectul ei poate să reflecte starea sa de sănătate şi să dea un indiciu asupra speranţei de viaţă a acesteia. . 

Articol de Alma B

Face Keys România

sursa: agerpres

Potretul "înfiorătorului"

Toți ne dorim să fim înconjurați de persoane draguțe, amabile, desigur nu discutăm despre cei care fac parte din categoria "excepții". Dar, indiferent de ceea ce căutăm, vrând nevrând, în viață dăm şi peste persoane care ne inspiră teamă. 

Cum arată însă portretul individului care ne dă fiori reci? Ei bine, psihologii din cadrul Knox University, Illinois, susţin că au realizat primul ,,studiu empiric referitor la cei care provoacă groază". La cercetare au participat 1.342 de femei şi bărbați, care au spus ce trăsături consideră înfiorătoare atunci când un prieten de-al lor descrie o persoană cu care s-a întâlnit pentru prima dată. 

Astfel, un om care se holbează la interlocutor înainte de a începe o discuție are toate şansele să sperie. Inspiră însă teamă şi cei care obişnuiesc să îi atingă des pe cei cu care interacționează, se apropie foarte mult de ei şi le invadează spațiul intim sau se fotografiază cu ei la prima întâlnire, ori fac des aluzii sexuale. 

Nici pielea translucidă, părul neîngrijit, hainele murdare sau un zâmbet ciudat nu reprezintă deloc un atu. 

"Înfricoşătoare" par şi persoanele foarte slabe, care îşi ling buzele în mod frecvent şi râd chiar şi atunci când nu este momentul. 

Şi când vine vorba de ocupație sau pasiuni există subiecte delicate. O persoană care munceşte ca şi clown sau deține un sex-shop nu va stârni de la început un sentimen de încredere, arată studiile. Iar dacă are obiceiul de a se holba la păsări, colecționează păpuşi, insecte sau reptile va fi privit, de asemenea, cu suspiciune. 

Bineînțeles, toate pot fi doar o mască, aşa cum şi un om care pare blând şi simpatic la început ne poate înşela aşteptările şi se poate transforma exact în opusul celui care a stârnit admirație. Cheia este să citim dincolo de aparențe. 

Articol de Allma B

Face Keys România

Sursa: sciencealert.com

Să mori de plictiseală nu e doar o vorbă...

Starea prelungită de plictiseală poate spori considerabil riscul de deces, arată un studiu britanic, realizat pe 7.524 de funcționari, cu vârste între 35 şi 55 de ani. Cercetătorii de la Colegiul universitar din Londra i-au chestionat, pe parcursul a 3 ani (între 1985 şi 1988), evaluându-le "nivelul de plictiseală". Iar în 2009, studiul a fost reluat, pentru a analiza starea de sănătate a celor rămaşi în viață. Datele au arătat că persoanele care se dovediseră cele mai plictisite prezentau un risc cu 37% mai mare de a muri până la încheierea studiului. Oamenii de stiință cred că o posibilă explicație ar fi faptul că persoanele care se simt constant plictisite şi nemulțumite de activitatea lor au şanse mai mari de a dezvolta comportamente nesănătoase, precum fumatul sau abuzul de alcool, care le micşorează speranța de viață. 

Deşi plictiseala este văzută des drept un disconfort temporar, care poate fi atenuat printr-o schimbare simplă de circumstanţe, în realitate poate fi şi un factor cronic de stres, cu efecte semnificative asupra sănătăţii şi a bunăstării.  

Cercetătorii de la Universitatea York, din Canada, au definit plictiseala ca pe o stare care îi împiedică pe oameni să se angajeze în activități satisfăcătoare. 

Când vine însa vorba despre copii, aceştia ar trebui să fie lăsaţi să se plictisească pentru a-şi dezvolta imaginația şi capacitatea de a fi creativi, susţine un expert în educaţie.

Dr. Teresa Belton a intervievat mai mulţi artişti şi oameni de ştiinţă în legătură cu efectele plictisului asupra creativităţii lor. 

Printre aceştia, s-au numărat şi Meera Syal, actriţă, scriitoare, cântăreaţă, producătoare, jurnalistă şi scenaristă britanică, şi Grayson Perry, artistul cunoscut pentru vasele sale din ceramică. În urma interviurilor, Belton a aflat că pe Syal plictiseala a făcut-o să scrie, în timp ce pe Perry l-a ajutat să fie creativ. 

Şi plictiseala este, aşadar, o armă cu două tăişuri. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: topnews.com

livescience.com 

Bbc

Gustul iubirii

Nu de puține ori am auzit expresia “gustul dulce al iubirii”. Cât adevăr este însă în aceste cuvine, dincolo de metaforă?

Cercetătorii de la Universitatea Națională din Singapore au încercat să ofere un răspuns și au făcut o serie de experimente, la care au participat 197 de persoane. Oamenii de știință s-au asigurat mai întâi că voluntarii cunosc sensul sintagmelor “dragostea e dulce” și “gelozia este amară”. Apoi, în cadrul primelor două studii, le-au cerut participanților să scrie despre o experiență legată de un moment romantic, de gelozie sau despre un subiect banal. Iar la final i-au rugat să guste fie o bomboană dulce, fie una din ciocolată dulce-amăruie și să precizeze cât de dulce era fiecare. Cei care au scris despre iubire au catalogat ambele bomboane ca fiind mai dulci, comparativ cu cei care au avut drept subiect gelozia sau altă temă.

Apoi, cercetătorii au făcut un alt studiu, la care au luat parte 93 de voluntari. De data aceasta, participanților li s-a oferit apă și li s-a spus că este testat un nou produs. Și, din nou, s-a constatat că dragostea îi face pe oameni să perceapă alimentele ca fiind mai dulci.

Așadar, simplul fapt că până şi apa are un gust mai dulce atunci când ne gândim la iubire arată că emoţia nu acţionează asupra receptorilor de la nivelul limbii. Efectul pare să fie rezultatul modului în care procesează creierul informaţia referitoare la gust. 

Legătura dintre dragoste şi dulceaţa experienţelor fizice se formează, cel mai probabil, în copilărie. Copiii îşi încep vieţile consumând lapte, care este dulce. Și, este posibil ca astfel, încă din primele luni, să asociem dragostea cu gustul dulce. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: livescience.com

Lacrimile – comunicare și… chimie

Lacrimi de bucurie, de dor, de furie, de durere sau pur și simplu din cauza frigului sau a fumului! Există o varietate impresionantă și totuși lacrimile au fost împărțite în trei categorii: cele bazale, care protejează ochiul și îl mențin umed, lacrimile de reflex, care îl curăță atunci când este iritat, și cele emoționale.

Surprinzător este însă că și compoziția chimică a lacrimilor diferă, în funcție de motivul pentru care plângem. Sudiile arată că lacrimile emoționale conțin neurotransmițătorul enkefalină, un analgezic natural produs în condiții de stres. De asemenea, lacrimile emoționale au mai mult mangan, o substanță ce afectează temperamentul, și mai multă prolactină, un hormon care controlează producția de lapte. Specialiștii spun că eliminarea acestor două substanțe ajută la eliberarea tensiunii și echilibrează nivelul de stres, iar după ce plânge persoana se simte mai bine.

În lacrimi există și un adevărat “medicament”. Încă de acum un secol, Alexander Fleming, laureat al premiului Nobel, a descoperit că lacrimile umane conţin proteine antiseptice numite lizozime. Oamenii de ştiinţă au încercat apoi să afle dacă ele ar putea neutraliza bacterii mai mari şi mai puternice. În urma cercetărilor, s-a constat că moleculele de lizozime prind şi mestecă rânduri de celule și distrug astfel pereţii celulari ai bacteriilor care încearcă să intre în ochi şi să îi infecteze.

Dincolo de asta însă, lacrimile reprezintă și un mijloc de comunicare. Bebelușii, de exemplu, își exprimă sentimentele și nevoile prin plâns, deoarece nu pot vorbi. Și adulții reușesc, de cele mai multe ori, să exprime anumite stări mai degrabă prin lacrimi decât prin cuvinte.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: scienceline.org                                                                                                         

Zeenews.com

Prima impresie contează. În ce măsură?

Avem, practic, o singură ocazie să facem o primă impresie, deci la ce trebuie să fim atenți ca să fie una de care să nu ne pară rău ulterior? 

Este suficientă doar o jumătate de secundă pentru ca persoanele pe care le întâlnești pentru prima dată să decidă dacă au sau nu încredere în tine, arată un studiu publicat în jurnalul PLOS One. 

„În momentul în care necunoscutul te vede, creierul său face o mie de calcule: ești o persoană de care ar trebui să se apropie sau pe care ar trebui să o evite? Ești un prieten sau un dușman? Ai statut și autoritate? Ești de încredere, competent, simpatic, încrezător?”, scria într-un articol pentru Forbes dr. Carol Kinsey Goman, expertă în comunicare nonverbală și leadership.

Neurologii de la Universitatea din York au constatat, în urma unui studiu, că majoritatea judecăţilor care contribuie la formarea primei impresii despre cineva se înscriu în trei categorii importante - abordabilitatea, caracterul de dominare şi atractivitatea. 

Astfel, oamenii de ştiință au încercat să determine ce caracteristici faciale sunt legate de conturarea primei impresii. Forma gurii şi zona din jurul acesteia sunt asociate abordabilităţii, drept urmare un zâmbet reprezintă o componentă cheie în acest sens. În ceea ce priveşte atractivitatea, sunt importante forma ochilor şi zona din jurul acestora. Iar caracterul dominant este asociat cu trăsăturile care indică o faţă masculină şi sănătoasă. 

Dar, şi banalul salut devine un factor decisiv în aprecierea gradului de încredere acordat unui individ abia întâlnit. Experții de la Universitățile Glasgow și Princeton  au descoperit  că oamenii își formează o primă impresie despre ceilalți în numai 500 de milisecunde de când le aud pentru prima dată vocea, pe baza paralimbajului. Deci nu este neapărat necesar un contact vizual pentru o primă impresie. 

În cadrul experimentului, 320 de participanți au ascultat înregistrări audio în care 64 de persoane pronunțau cuvântul „hello” („salut”). Voluntarii au fost rugați apoi să caracterizeze printr-un singur termen persoanele cărora le-au auzit vocea, pe baza unui set de 10 trăsături de personalitate: agresivitate, atractivitate, competență, încredere, căldură sufletească, feminitate, masculinitate, credibilitate, caracter dominator sau plăcut. Iar majoritatea vocilor înregistrate au produs reacții similare în rândul participanților, au observat experții. De exemplu, bărbații care au ridicat tonul au fost caracterizați ca fiind demni de încredere. La fel și femeile care alternau tonul vocii. Iar un ton jos al vocii a fost asociat cu un caracter dominator.

"Atunci când prima impresie este negativă, aşteptările sunt greu de depăşit", a declarat cercetatătorul Michael Kurschilgen, de la Institutul Max Planck. În urma unor experimente făcute de o echipă de psihologi  din Canada, Belgia și SUA, s-a ajuns la concluzia că noile experiențe ce contrazic o primă impresie sunt legate de contextul în care au fost realizate. Aşadar, contextul  devine elementul esențial în încercarea de a schimba prima impresie. Deci, nu abandonați "lupta"! 

Articol de Alma B

Face Keys România

De ce închidem ochii atunci când încercăm să ne aducem aminte ceva?

Există o explicație. Ştiințifică! 

Psihologul american Art Markman spune că suspendarea vederii pe termen foarte scurt ajută la depistarea detaliilor de care avem nevoie. Creierul procesează o cantitate uriaşă de informaţie, o parte importantă din acest flux fiind generată de vedere. Iar înlăturarea sau reducerea stimulilor – închizând ochii sau privind în tavan - ajută la „decongestionarea” proceselor legate de memorie. Şi nu e valabil doar pentru partea vizuală. De exemplu, dacă vrem să ne amintim vocea cuiva, un fundal sonor aglomerat îngreunează acest lucru. Astfel s-ar putea explica şi de ce este dificil uneori  să scriem în timp ce alţii vorbesc. 

Subiectul a fost analizat şi de cercetătorii de la Universitatea din Surrey. Aceştia au testat abilitatea oamenilor de a-şi aminti detalii din filme care prezentau scenele unor crime fictive, în speranța că rezultatele vor ajuta  martorii să-şi aducă aminte cu mai multă acurateţe detalii atunci când sunt interogaţi de poliţie. Studiul, publicat în revista "Legal and Criminological Psychology" a fost realizat pe 178 de persoane, care au luat parte la două experimente separate.

Primul a presupus ca voluntarii să urmărească un film în care un electrician intra pe o proprietate privată, executa nişte lucrări, apoi fura câteva obiecte. Subiecţii, împărțiți în două grupe, au fost apoi luaţi la întrebări. Unii participanţi au fost chestionați când aveau ochii închişi, ceilalți când îi aveau deschişi. Cei care aveau ochii închişi pe perioada interogatoriului au răspuns corect la trei sferturi din cele 17 întrebări, restul la mai puțin de jumătate.  

În cadrul celui de-al doilea experiment, oamenii au fost rugați să spună ce au auzit în timpul unei scene care prezenta o crimă. Din nou, închiderea ochilor a dus la redarea mai multor amănunte. 

 Aşadar, “îți poți închide ochii față de realitate, dar nu şi față de amintiri”, după cum spunea şi scriitorul şi filozoful polonez Stanislaw Lem. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: bbc.com

Mediafax.ro

Oglindă, oglinjoară, am o problemă... cerebrală?

Nu este o glumă! Dacă persoanele îndrăgostite de felul în care arată, cele care manifestă admiraţie exagerată faţă de ele însele, au o problemă cunoscută sub numele de narcisism, ei bine, există şi polul opus. Sunt şi oameni deloc încântaţi de aspectul lor, iar în cazul acestora nemulţumirea atinge cote alarmante. Preocuparea pentru un defect fizic minor sau chiar imaginar devine extremă şi le perturbă calitatea vieţii.

Cei care se văd atât de urâţi încât fac din propriul aspect fizic o obsesie suferă de o afecţiune psihică numită dismorfofobie sau dereglare dismorfică corporală. Aceasta îi face să îşi perceapă în mod distorsionat chipul şi trupul.

Boala a fost subiect de studiu pentru o echipă de psihiatri din cadrul Universităţii Los Angeles. Cu ajutorul rezonanţei magnetice funcţionale, cercetătorii au analizat creierul a 17 persoane afectate de această boală şi 17 sănătoase, asta în timp ce toţi subiecţii observau fotografii ale propriului chip. Specialiştii americani au constatat că, în creierul dismorfofobicilor, vederea propriei imagini declanşează o activare anormală a mai multor arii cerebrale. Totodată, în cazul acestor pacienţi, creierul elaborează imaginea propriei feţe în mod înşelător, înregistrându-se o activitate alterată atât în centrii vederii, cât şi la nivelul circuitelor cerebrale.

Potrivit aceluiaşi studiu, persoanele afectate de dismorfofobie reprezintă aproximativ 1-2% din populaţie, iar una din patru ajunge la tentative de suicid.

Mulţi dintre suferinzii care se luptă cu această boală a urâţeniei închipuite cred că soluţia miraculoasă este chirurgia estetică. Defectul nu este însă unul real, ci doar în mintea lor, iar rezolvarea nu stă în puterea bisturiului, ci mai degrabă în puterea minţii.

Aricol de Alma B

Face Keys România

În era selfie-ului, nici narcisismul nu mai e ce-a fost...

Într-o societate în care am devenit tot mai individualiști și mai preocupați de propria persoană și de propriul interes, pe scurt mai egoiști, nici narcisismul nu mai este ce a fost. Dacă înainte era considerat o boală, acum a fost eliminat din această categorie, din Manualul de Diagnostic și Statisctică a Tulburărilor Mentale (DSM), cel care definește principalele probleme psihiatrice ale omului modern. Motivul?

"Un narcisist este o persoană dotată cu un simţ nerealist de superioritate, însoţit de o totală lipsă de empatie. Companiile americane sunt pline de oameni cu această problemă", a comentat John Oldham, unul dintre membrii comisiei de experţi însărcinați cu pregătirea unei noi ediții a DSM.

"Necesitatea reclasificării vine din faptul că multe persoane pot fi narcisiste, dar să ducă o viaţă liniştită în societate", a precizat un alt specialist american, Carl Bell de la Universitatea Illinois.

Narcisismul devine, așadar, o tulburare de personalitate.

Conform Manualului de Diagnostic și Statisctică a Tulburărilor Mentale, narcisistul este egocentric și lipsit de empatie, prezintă sentimente de grandoare, exagerează reușitele și talentele, este preocupat până la obsesie de succes, putere și iubire ideală, are nevoie constantă de admirație și atentie, explorează comportamentele celorlalți pentru binele personal.

Sigmund Freud a afirmat că orice om se naște cu o doză de narcisism. Așa că, în final, nimeni nu se poate lăuda că este complet străin de astfel de trăiri.

Aricol de Alma B

FACE KEYS ROMÂNIA

Sărutul. Curiozități până dincolo de... pasiune

Că sunt fluturaşi în stomac, ori dragoste veche păstrată ca un vin bun, sau doar o greşeală, când vine vorba despre sărut lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par la o banală atingere a buzelor. 

Ştiați că o persoană petrece, în medie, 336 de ore din viață sărutându-se? Adică două săptămâni! Dar că un sărut pasional solicită aproximativ 30 de muşchi ai feței? Este practic o adevărată gimnastică pentru față şi, de ce să nu recunoaştem, un inamic simpatic, ce ajută în lupta împotriva ridurilor. Şi, fetelor, într-un minut, ardeți astfel 26 de calorii.  

Sărutul nu e recomandat însă doar în...  diete. Studiile arată că previne apariția cariilor, ameliorează durerile de cap şi previne producerea gluco-corticoizilor, nişte hormoni "vinovați" de apariția hipertensiunii arteriale, a slăbiciunii musculare şi a insomniei. Cercetătorii au constatat şi că sărutul măreşte natural nivelul oxitocinei, hormon ce relaxează şi are efect calmant, mărind şi nivelul endorfinelor, responsabile, de asemenea, de starea de bine. Tot sărutul  favorizează eliberarea dopaminei, care îi leagă mai mult pe cei doi parteneri şi lasă loc  sentimentelor. 

Totodată, corpurile îndrăgostiţilor care se sărută produc o substanţă de 200 de ori mai puternică decât morfina, din punct de vedere al efectului narcotic. De aceea, partenerii pot fi euforici în timp ce se sărută.  

În plus, nu e, desigur, sport extrem, dar  sărutul face creierul să secrete aceiaşi neurotransmițători ca şi atunci când sărim cu paraşuta, facem bungee-jumping sau alergăm. Aşadar, energie multă, dar şi delicatețe. Sensibilitatea buzelor este de 200 de ori mai accentuată decât cea a degetelor de la mână! 

Sărutul nu lipseşte nici din categoria "performanțe răsunătoare".  Cel mai lung sărut - omologat de Cartea recordurilor, anul trecut - a durat nu mai puțin de 58 de ore, 35 de minute și 58 de secunde! Iar protagoniști au fost doi thailandezi. 

Pe marile ecrane, în schimb, cel mai lung sărut este cel din filmul "You're in the Army Now" (1941), în care Regis Toomey şi Jane Wyman se sărută timp de 3 minute şi 5 secunde. La capitolul... densitate, John Barrymore sărută mai multe femei de 191 de ori în pelicula "Don Juan" din 1926. La un film de 167 de minute şi 191 de săruturi, înseamnă că, la fiecare 53 de secunde, se săruta cineva. 

Sărutul este în sine o sărbătoare. Dar există şi Ziua Internațională a Sărutului, în data de 6 iulie. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Românu-i de poveste: şi Zmeu, şi Făt Frumos

Când vine vorba despre personalitatea românului, mulți ar fi tentați să spună că e... zmeu. Ei bine, studiile nu îi contrazic. Zmeul are între 14 şi 17 ani sau... peste 60, şi nu are studii superioare! Există însă şi Feți Frumoşi - oameni educați, cu vârste între 30 şi 50 de ani. Iată, de fapt, profilul național de personalitate al cetățeanului român - un profil conturat în premieră! Datele vin în urma unui studiu realizat de o echipă de psihologi de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi Universitatea Bucureşti. 

"Din studiu reiese că personalitata națională a românilor are o structură bipolară, adică sunt două profiluri complet diferite de personalitate. Pe de o parte, este un profil caracterizat printr-o instabilitate emoțională scăzută, asociată cu deschidere crescută, extraversiune, agreabilitate şi conştiinciozitate - numit factorul X plus", a explicat Daniel David, coordonatorul echipei de psihologi. Are un potențial pozitiv, iar numele metaforic, mergând pe tradiția românească, este "Făt Frumos". Cel de-al doilea profil, botezat factorul X minus - Zmeul - este caracterizat prin instabilitate crescută şi extraversiune, agreabilitate şi conştiinciozitate scăzute. 

Coordonatorul cercetării spune că aceste două profiluri sunt distribuite relativ egal pe teritoriul României şi nu sunt bune sau rele, ci au doar "un potențial pozitiv sau negativ". 

Iar transformarea acestora depinde de instituțiile socio-culturale din România. Cu instituții proaste, chiar dacă există profilul X plus, acesta nu se va exprima, ci va fi accentuată instabilitatea emoțională a profilului X minus. "Miza nu este să schimbăm personalitatea, ci cum creezi instituții socio-culturale moderne care să folosească maximal potențialul din fiecare profil", a explicat psihologul. "Într-o lume nesigură, plină de pericole, această structură bipolară te face să te simți mai puțin influențat de acțiunea unor forțe negative asupra sistemului, ceea ce este un lucru bun. Într-o lume lipsită de pericole, această structură nu ne ajută foarte mult", a mai adăugat Daniel David. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Mediafax